Era o zi dintr-acelea,
cum se mai întâmplă să fie,
o zi în care n-ai chef să faci nimic.
Să stai toată ziua în casă,
tolănit în pat,
să lași să treacă timpul ca și când
tu n-ai exista.
În cel mai rău caz, să te miști
până la fereastră și să vezi lumea.
Dar nu așa, oricum,
ci din spatele perdelei,
ca să nu dai de bănuit
nici măcar primăverii
c-ai putea să fii acolo.
Cu alte cuvinte, să întârzii
o zi întreagă în așternuturi,
iar seara, devreme,
cât poți de devreme,
să te pregătești de culcare.
Astfel încât să faci din ziua asta
de abandon,
un fel de punct și de la capăt.
Să nu vorbești cu nimeni,
să nu dai drumul la televizor,
să nu răspunzi la telefon,
să nu deschizi calculatorul,
să nu trimiți și să nu citești sms-uri,
să nu faci nimic-nimic.
Să treacă o zi ca și când
tu n-ai exista pentru ceilalți
și nici ei pentru tine.
Să fii o zi întreagă
doar al tău
și al nimănui altcuiva.
Să mai faci o dată cunoștință
cu tine după atâta timp,
să vezi ce-a mai rămas
din ceea ce credeai tu că ești,
să te regăsești exact așa cum ești
și nu cum ajunsesei să fii
prin ochii celorlalți.
Și, mare atenție, în ziua asta
nu te lăsa ademenit
nici măcar de zarzărul înflorit
de peste drum.
Zarzăr de care, într-un gest extrem,
Doamne ferește!
te-ai putea spânzura,
tulburat de frumusețea lui