Vântul de vară aducea culori sub cerul senin,
Când seara, printre tinere iubiri, tu încă mai erai,
Murmurând, într-un colţ întunecos, "te iubeşte".
Eu am crezut şi am rămas dezamăgit, acum unde eşti?
Mă laşi singur să mor din dragoste, spune-mi, ce faci?
Vânt de toamnă, ai suflat frunzele de pe ram.
Vântule, duci departe fiecare anotimp, dar în astă seară nu mă mai joc.
Vântule, faci să zboare un zmeu, apoi îl faci să cadă.
Vântule, te urăsc, te dispreţuiesc, tu stingi soarele din suflet,
Frângi chiar şi aripile timpului meu, apoi dispari, unde pleci?
Vânt de iarnă, acoperi culori şi cerul meu senin,
Când dimineaţa, printre chinuri şi dureri, eşti mereu tu,
Care mă faci să sper că apoi, la primăvară, mă iubeşte.
Eu nu mă las păcălit şi mă reîntorc la viaţă, mai puternic ca oricând,
Fac totul ca să pun capăt, ai să vezi.
Din corb negru, voi deveni pescăruş.
Vântule, nu, n-am să-ţi dau dreptate, de data asta nu mă împingi în jos,
Voi trimite mai sus zmeul, până n-am să-l mai văd.
Vântule, îmi vei mânca din mână ca o vrabie obosită, apoi
Vom zbura împreună încet-încet, până când pe ea o vom găsi.
Vântule, vântule, vântule, vântule...