Am apăsat toate pedalele,
Sângele mi-a bătut în tâmple.
Așa de tare m-am temut să n-ajung târziu în țara
Numită Dragoste!
Țelul mi s-a părut limpede,
Eram atât de tânăr și brav,
Și multe vorbe fără rost
Am izbutit să spun.
Ah, de-aș fi știut atunci
Că ești singură pe undeva...
Îmi place să privesc orașul
De la fereastra ta.
Caietele pline
De pe masă sunt nenumărate.
În ele, prin versuri arzătoare
Mi-am vărsat lacrimile toate.
Sub soare, în abajur
O bucată de hârtie s-a scorojit,
Și-ntr-un pahar de sentimente imaginare
Furtunile s-au potolit.
Ah, de-aș fi știut atunci
Că ești singură pe undeva...
Îmi place să privesc orașul
De la fereastra ta.
Iată de ce, draga mea,
Cuvinte nu prea rostesc,
Când cerul și pământul
Pe sub noi plutesc.
Când disputele încetează
Și casa îngheață,
Și-orașul dă în floare
Dincolo de-a ta ferestră.