După ce capul ei frumos căzu,
Omul cu gluga roșie, sclipitoare,
Proptit de stâlp, din părul lung văzu
Un trandafir căzându-i la picioare.
Și ca lovit de-un trăznet nemilos,
Cu mintea și privirile confuze,
Îl ridică, fără să vrea, de jos
Și-l apasă, însângerat, pe buze.
Din clipa-aceea, zile, nopți la rând,
El care-a dus la moarte nepăsându-i
Sute și zeci de suflete plângând,
Plânse amar cu sufletul, la rându-i.
Și-ncins cu-o rasă neagră, plin de zel,
Porni să caute milă și iertare,
Erau atât de mulți uciși de el
Că-ntregului oraș cerea-ndurare.
Dar totul fu-n zadar, căci nimănui
Nu-i surâdea prezența-aceasta neagră;
Fugeau cu spaimă toți din calea lui,
Se ascundeau de el, gonind în grabă.
Iar el, bătând orașu-n lung și-n lat,
Nu înceta să plângă-n gura mare;
Nu era nici oprit, nici ascultat,
Țipa întruna, fără încetare.
Și urmărit de chipul ei frumos
Ca-ntr-o imensă, stranie demență,
Umblând cetatea-ntreagă-n sus și-n jos,
N-afla cerșind nici pace nici clemență.
Dar într-o noapte-adâncă, biet nerod,
Cuprins pe străzi deodată de mânie,
Se îndreptă spre vechiul eșafod
Și-și puse iarăși gluga purpurie.
Pe urmă scoase floarea rea din sân
Și frământând-o-n palme, plin de ură,
O-ntinse pe butuc, rânjind păgân,
Și-o despică în hohot cu securea.
A doua zi, pe stâlpul înroșit,
Întâii trecători, stropiți cu rouă,
Găsiră un cadavru prăbușit
Pe-un trandafir uscat, tăiat în două.