Toți se întorc
pe meleagul în care s-au născut,
la vraja incomparabilă a soarelui său.
Toți se întorc
în colțul unde au trăit,
unde măcar a înflorit
mai mult de o iubire.
Sub copacul
singuratic al tăcerii,
de câte ori începem
să visăm...
Toți se întorc
pe calea amintirii,
însă vremea iubirii
nu se mai întoarce.
Aerul
ce ține în mâinile sale
floarea trecutului,
parfumul ei de ieri,
ne zice
foarte încet la ureche
cântecul său învățat de la asfințit.
Ne zice,
cu voce misterioasă
de lună și de roză,
de parfum și de miere,
cât de sfântă
e iubirea pământului,
cât de tristă e absența
care părăsește trecutul.