Salut, întunericule, vechiul meu prieten
Am venit să vorbesc cu tine iar,
Căci o viziune încet îşi face loc înăuntru,
Şi-a lăsat seminţele în timp ce eu dormeam,
Şi viziunea
Ce-a fost plantată în creierul meu
Încă rămâne
Înăuntrul sunetului liniştii.
În vise agitate mergeam singur
Pe străzi înguste de piatră cubică
Sub haloul unui stâlp de iluminat,
Mi-am ridicat gulerul din cauza frigului şi a umezelii
Când ochii mei au fost înjunghiaţi de străfulgerarea unei lumini de neon
Care a tăiat noaptea
Şi a atins sunetul liniştii.
Şi în lumina puternică am văzut
Zece mii de oameni, poate chiar mai mulţi
Oameni vorbind fără să rostească,
Oameni auzind fără să asculte,
Oameni scriind cântece pe care vocile nu le-au împărtăşit niciodată
Şi nimeni nu a îndrăznit
Să tulbure sunetul liniştii.
"Proştilor", am spus, "Voi nu ştiţi
Că liniştea creşte precum cancerul,
Ascultaţi-mi cuvintele căci v-aş putea învăţa,
Luaţi-mă de mâini căci aş putea ajunge la voi"
Dar cuvintele mele au căzut precum nişte picături de ploaie silenţioase
Şi au răsunat în fântânile liniştii.
Şi oamenii făceau plecăciuni şi se închinau
Unui dumnezeu din neon făcut de ei
Şi pe semn strălucea avertismentul
În cuvintele pe care le alcătuia
Şi semnul zicea: "Cuvintele profeţilor sunt scrise pe zidurile metroului"
Şi pe holurile blocurilor,
Şi şoptite în sunetul liniştii."