Frunzele erau lungi, iarba era verde
Umbelele de cucută înalte și frumoase
Și în poiană o lumină s-a văzut
De stele lucind în umbră
Tinúviel dansa pe acolo
La muzica unui fluier nevăzut
Și lumina stelelor a fost în părul ei
Și a licărit în veșmântul său
Acolo Beren a venit din munții reci
Și, rătăcit, cutreiera sub frunze
Și unde curgea râul elfesc
Mergea singur și întristat
S-a iscodit printre frunzele de cucute
Și a văzut în minune flori de aur
Asupra mantiei ei și a mânecilor ei
Și părul ei urma ca o umbră
Farmecul a vindecat picioarele lui istovite
Ce au fost condamnate să hoinărască peste dealuri
Și s-a grăbit înainte, puternic și fugaci
Și s-a apucat de razele licăritoare ale lunii
Printre lemne țesute în Casa Elfilor
Ea a alergat pe picioarele ce dansâu
Și l-a lăsat singur ca încă să străbată
Ascultător în codrul tăcut
Acolo auzea deseori sunetul zburător
Al picioarelor atât de ușoare ca frunzele de tei
Sau muzică fântânind subpământean
În scobituri ascunse a cutremurat
Acum ofilite zăceau mănunchiurile de cucută
Și unul după altul, cu sunetul de geamăt
Șoptind au căzut frunzele de fag
În împădurirea iernatică clătinând
Mereu o căuta pe ea, umblând în depărtare
Pe unde frunzele anilor au fost răzlețite des
La lumina lunii și o rază de stea
Zguduitor în ceruri geruite
Mantia ei a strălucit în lună
Ca pe culmele unui deal înalt și departe
Dansa și la picioarele ei a fost împrăștiată
O ceață de argint scuturând
Atunci când iarna trecea, ea s-a întors
Și cântecul său a dezlănțuit primăvara subită
Precum ciocârlii înălțindu-se și ploaia căzătoare
Și apa ce s-a topit bulbucându-se
El a văzut primăvara florilor elfești
Lângă picioarele ei și s-a vindecat iarăși
Și a tânjit să danseze alături de ea și să cânte
Asupra ierbii neapăsătoare
Din nou ea a fugit, dar repede el a venit
"Tinúviel, Tinúviel!"
A chemat-o pe numele său elfesc
Și atunci ea s-a oprit, ascultând
O clipă a stat și un descântec
Glasul lui îl rostea pe ea, Beren a venit
Și soartea a căzut pe Tinúviel
Care a zăcut lucitoare în brațele sale
Cum Beren se uita în ochii ei
Înlăuntrul umbrelor părului ei
Lumina stelelor tremurătoare din ceruri
Acolo a văzut scânteierea oglindită
Tinúviel, frumoasa de elf
Fata nemuritoare isteață ca elfii
Aruncat peste el părul ei umbros
Și brațele ei ca o licărire argintie
Lung a fost drumul ce soartea li l-a adus
Peste munții de piatră, reci și cenușii
Prin antreuri de oțel și ușa întunecoasă
Și păduri de mătrăgună fără mâine
Mările Despărțite se aflau între ei
Și tot, în cele din urmă, s-au întâlnit încă o dată
Și demult au răposat
În pădure, cântând neîndurerați