Am crezut că e de ajuns să fiu,
Că e de ajuns,
Că e târziu,
Că va fi încă o poveste
De o noapte și poate o zi
În care ai ști dinainte
Tot ce va fi,
Dar ea avea
O tăcere în ochi,
Avea două lacrimi în glas
Și câte o tristețe în fiecare gest,
În fiecare pas.
Am crezut că e de ajuns să spun
Și că e de ajuns să cred că sunt un om bun
Dar de la oameni buni aflase
Ce-i rău în toată viața ei
Și știa dinainte
Tot ce vrei,
Da, ea avea
O tăcere în ochi,
Avea două lacrimi în glas
Și câte o tristețe în fiecare gest,
În fiecare pas.
Nu mai e pentru nimeni un loc în lumea ei,
În lumea ei înecată,
În lacrimile a o mie de femei.
Avea o tăcere în ochi,
(Avea o tăcere în ochi)
Avea două lacrimi în glas,
(Avea două lacrimi în glas)
Și câte o tristețe
În fiecare gest,
În fiecare pas.
(- Și stop, zece minute pauză, mersi.
- Îmi cer scuze dacă te-am bruscat. Chiar n-am...
- Stai liniștit, e un rol.
- Îmi pare tare...
- Tati, tati !
- Nu ți-am spus să nu mă mai deranjez când lucrez ?
- Da, știu, dar a zis asta mică: „Hai la tati, hai la tati!”... )
Avea o tăcere în ochi,
Avea două lacrimi în glas
Și câte o tristețe
În fiecare gest,
În fiecare pas.
Dar încă mai speră
Ca cineva să o poată iubi
Mai mult de-o noapte și-o zi.