Sunt sclipiri în nori și străluciri în lac,
este lumină pe plaje și istmuri
și în jur e pădurea minunată atât de verde
în spatele pajiștilor cu iarbă legănând.
Și cu vară și frumusețe și acorduri de vânt
stă locul meu natal și mă salută bucuros,
și eu te salut! - Dar unde-i ograda tatălui meu?
E pustiu în spatele rândului de arțari.
E pustiu, este ars, este devastat și frig,
acolo unde se afla - stă stânca goală,
dar mai sus amintirea merge cu vântul răcoros,
iar amintirea este tot ce-a mai rămas.
Și sunt eu cel ce-a văzut peretele alb
și o fereastră deschisă în el,
a sunat ca pianul, și-o frântură veselă
de cântec cu melodie frumoasă.
Și este ca și cum ar fi vocea tatălui meu,
când el era încă fericit și tânăr,
înaintea tăcerii cântecului din pieptul bolnav
și traiul său a fost mâhnit și greu.
Este gol, este ars, vreau să mă întind
lângă lac ca să-i aud povestea
despre lucruri vechi ce s-au dus, când timpul trecea,
despre bătrânii din valea râului Alster.
Și el dă un răspuns trist și bâzâitor,
dar atât de slab încât doar ca prin vis:
"Sunt aruncate în vânt de douăzeci de ani lungi,
totul este mort și îngropat și uitat.
Unde tu-ți amintești de oamenii dragi,
stă acum golicunea pustie și rece,
și cântul meu veșnic de leagăn e tot ce-a mai rămas
din bătrânii din valea râului Alster."