Va trebui să recunosc, în fine,
Cu-n fel de ultimă sinceritate,
Că te-am iubit, iubita mea, pe tine,
Mai mult decât pe celelalte toate.
Că TU mi-ai fost mereu și rea și bună,
Obsesia în orice insomnie,
Și cât ți-am dăruit cu totul ție
N-avură celelalte împreună.
De-acum nici înapoi, nici înainte
Nu mai există oamenii și timpul.
Tu-mi ești acum iubirea pur și simplu,
Și singură ce mi-o aduc aminte.
Îngenunchiat le cer acum iertare
De tot ce află din aceste rânduri,
Și ție-ți cer să nu te mai îngânduri,
Să poți să duci povara asta mare.
Nici nu mai ai acum de ce te teme,
Sunt spuse toate cele spuneri,
Și tu acum începi să porți pe umeri
Broboada împletită de blesteme.
Și totuși simt că asta nu ajunge,
Nu satură și nici nu te cultivă
Iubirile rămase în arhivă.
Tu simți că existăm când curge sânge….