Scrisoarea II lyrics

De ce pana mea rămîne în cerneală, mă întrebi?

De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?

De ce dorm, îngrămădite între galbenele file,

Iambii suitori, troheii, săltărețele dactile?

Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt,

Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt,

Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă

A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă?

Acea tainică simțire, care doarme-n a ta harfă,

În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă,

Cînd cu sete cauți forma ce să poată să te-ncapă,

Să le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apă?

Însă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume

Prin frumoasă stihuire să pătrunză al meu nume,

Să-mi atrag luare—aminte a bărbaților din țară,

Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară,

Și dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. -

Dragul meu, cărarea asta s-a bătut de mai nainte;

Noi avem in veacul nostru acel soi ciudat de barzi,

Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi,

Închinînd ale lor versuri la puternici, la cucoane,

Sunt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane;

Iar cărările vieții fiind grele și înguste,

Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste,

Dedicînd broșuri la dame a căror bărbați ei speră

C-ajungînd cîndva miniștri le-a deschide carieră. -

De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?

Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?

Azi, cînd patimilor proprii muritorii toți sunt robi,

Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi

Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic

Ce-o beșică e de spumă într-un secul de nimic.

Încorda-voi a mea liră să cînt dragostea? Un lanț

Ce se-mparte cu frăție între doi și trei amanți.

Ce? să-ngîni pe coardă dulce, că de voie te-ai adaos

La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos?

Azi adeseori femeia, ca și lumea, e o școală,

Unde-nveți numai durere, înjosire și spoială;

La aceste académii de științi a zînei Vineri

Tot mai des se perîndează și din tineri în mai tineri,

Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas,

Pînă cînd din școala toată o ruină a rămas.

Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în académii,

Ascultînd pe vechii dascăli cîrpocind la haina vremii,

Ale clipelor cadavre din volume stînd s-adune

Și-n a lucrurilor peteci căutînd înțelepciune?

Cu murmurele lor blînde, un izvor de horum-harum

Cîștigînd cu clipoceală nervum rerum gerendarum;

Cu evlavie adîncă ne-nvîrteau al minții scripet,

Legănînd cînd o planetă, cînd pe-un rege din Egipet.

Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos,

Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos

Și cum neagra vecinicie ne-o întinde și ne-nvață

Că epocile se-nșiră ca mărgelele pe ață.

Atunci lumea-n căpățînă se-nvîrtea ca o morișcă,

De simțeam, ca Galilei, că comédia se mișcă. -

Amețiți de limbe moarte, de planeți, de colbul școlii,

Confundam pe bietul dascăl cu un crai mîncat de molii

Și privind painjinișul din tavan, de pe pilaștri,

Ascultam pe craiul Ramses și visam la ochi albaștri

Și pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă

Cătră vreo trandafirie și sălbatecă Clotildă.

Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic

Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic.

Scîrțîirea de condeie dădea farmec astei liniști,

Vedeam valuri verzi de grîne, undoiarea unei iniști,

Capul greu cădea pe bancă, pereau toate-n infinit;

Cînd suna, știam că Ramses trebuia să fi murit.

Atunci lumea cea gîndită pentru noi avea ființă,

Și, din contra, cea aievea ne părea cu neputință.

Azi abia vedem ce stearpă și ce aspră cale este

Cea ce poate să convie unei inime oneste;

Iar în lumea cea comună a visa e un pericul,

Căci de ai cumva iluzii, ești pierdut și ești ridicul.

Și de-aceea de-azi-nainte poți să nu mă mai întrebi

De ce ritmul nu m-abate cu ispită de la trebi,

De ce dorm îngrămădite între galbenele file

Iambii suitori, troheii, săltărețele dactile...

De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva

Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.

Dacă port cu ușurință și cu zîmbet a lor ură,

Laudele lor desigur m-ar mîhni peste măsură.