Scrisoarea I lyrics

Cînd cu gene ostenite sara suflu-n lumînare,

Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,

Căci perdelele-ntr-o parte cînd le dai, și în odaie

Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,

Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate

De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate.

Lună tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci

Și gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci;

Mii pustiuri scînteiază sub lumina ta fecioară,

Și cîți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!

Peste cîte mii de valuri stăpînirea ta străbate,

Cînd plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate!

Cîte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți,

Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți!

Și în cîte mii de case lin pătruns-ai prin ferești,

Cîte frunți pline de gînduri, gînditoare le privești!

Vezi pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac,

Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac...

Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții,

Deopotrivă-i stăpînește raza ta și geniul morții;

La același șir de patimi deopotrivă fiind robi,

Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!

Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr,

Altul caută în lume și în vreme adevăr,

De pe galbenele file el adună mii de coji,

A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;

Iară altu-mparte lumea de pe scîndura tărăbii,

Socotind cît aur marea poartă-n negrele-i corăbii.

Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,

Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate

Și de frig la piept și-ncheie tremurînd halatul vechi,

Își înfundă gîtu-n guler și bumbacul în urechi;

Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic,

Universul fără margini e în degetul lui mic,

Căci sub frunte-i viitorul și trecutul se încheagă,

Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte;

Soarele, ce azi e mîndru, el îl vede trist și roș

Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși,

Cum planeții toți îngheață și s-azvîrl rebeli in spaț

Ei, din frînele luminii și ai soarelui scăpați;

Iar catapeteasma lumii în adînc s-au înnegrit,

Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;

Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie,

Căci nimic nu se întîmplă în întinderea pustie,

Și în noaptea neființii totul cade, totul tace,

Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Începînd la talpa însăși a mulțimii omenești

Și suind în susul scării pîn' la frunțile crăiești,

De a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți,

Făr-a ști să spunem care ar fi mai nenorociți...

Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate,

De asupra tuturora se ridică cine poate,

Pe cînd alții stînd în umbră și cu inima smerită

Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită –

Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?...

Ca și vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc.

Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l...

Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrînul dascăl?

Nemurire, se va zice. Este drept că viața-ntreagă,

Ca și iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.

"De-oi muri — își zice-n sine — al meu nume o să-l poarte

Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe,

De a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri

Și-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!"

O, sărmane! ți tu minte cîte-n lume-ai auzit,

Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit?

Prea puțin. De ici, de colo de imagine-o fîșie,

Vre o umbră de gîndire, ori un petec de hîrtie;

Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost,

O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?

Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,

Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac,

Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntari,

Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari

Și te-o strînge-n două șiruri, așezîndu-te la coadă,

În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.

Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi... orice-ai spune,

Peste toate o lopată de țărînă se depune.

Mîna care-au dorit sceptrul universului și gînduri

Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri...

Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormîntare,

Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...

Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,

Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el

Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă.

Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă.

Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?

Ei vor aplauda desigur biografia subțire

Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,

C-ai fost om cum sunt și dînșii... Măgulit e fiecare

Că n-ai fost mai mult ca dînsul. și prostatecele nări

Și le umflă orișicine în savante adunări

Cînd de tine se vorbește. S-a-nțeles de mai nainte

C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.

Astfel încăput pe mîna a oricărui, te va drege,

Rele-or zice că sunt toate cîte nu vor înțelege...

Dar afară de acestea, vor căta vieții tale

Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale -

Astea toate te apropie de dînșii... Nu lumina

Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,

Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt

Într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt;

Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,

Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!

Și din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;

Amorțită li-i durerea, le simțim ca-n vis pe toate,

Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării

Și ridică mii de umbre după stinsul luminării...

Mii pustiuri scînteiază sub lumina ta fecioară,

Și cîți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!

Peste cîte mii de valuri stăpînirea ta străbate,

Cînd plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate,

Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții

Deopotrivă-i stăpînește raza ta și geniul morții!