Târziu in noapte, cioc-cioc,
a bătut la ușa mea:
- De-unde vii, sufletul meu?
- Am fost mort, aproape mort.
Abia de-am mai recunoscut
cât de multe s-au schimbat,
toate sunt în destrămare,
cu aripile frânte.
Am trimis să facă cina
din ce tot aveam eu mai bun.
- De-unde vii, iubitul meu,
că de-abia te mai recunosc?
Dar sufletul mi-e încătușat,
l-am privit şi nu a răspuns;
și ochii săi așa frumoși
câtă întristare aveau!
Am trimis să facă patul
cu cel mai bun așternut:
"peste Damascul purpuriu,
pe sub Chambraya fină".
- Să dormi, să dormi, sufletul meu,
să dormi şi, să te liniștești,
cu gura asta a mea cânt,
cu dorinţă de a plânge.