Văd cum cad de pe pielea mea
Părticele scămoșate,
Din cauza lipsii umezirii tale.
Corpul meu dezhidratat...
Cade pielea ruptă
Lăsând-o la suprafată pe cealaltă,
Cu mai multă strălucire decât cea care cade,
Pentru că e hrănită de ceva.
Pielea mea, în liniște, strigă:
„Scoate-mă de aici!”
Pielea mea, în liniște, strigă:
„Oxigen, ca să respir!
Să respir de lipsa ta,
Să respir de lipsa mea,
Să respir ca să simt mai bine,
Să respir ca să ușurez durerea...”
Să respir...
Să respir...
Să respir...
Să respir...
Să respir...
Să respir...
Azi aș avea nevoie să mi se invadeze spațiul personal,
Însă nu.
Azi nu se va întâmpla.
Nu vor fi îmbrățișări, nu va fi îmbrățișarea ta.
Azi nu se va întâmpla.
Durerea, în acest moment, devine aproape de nesuportat,
Dar ce nu te omoară, te face de nedestrămat.
Fiecare, în propriul univers, își percepe durerea ca ceva imens.
Iubirea ne dă viață, iar lipsea ei ne omoară câte puțin în fiecare zi.
Pielea mea, în liniște, strigă:
„Scoate-mă de aici!”
Pielea mea, în liniște, strigă:
„Oxigen, ca să respir!
Să respir de lipsa ta,
Să respir de lipsa mea,
Să respir ca să simt mai bine,
Să respir ca să ușurez durerea...”
Să respir ca să simt că sunt vie
Și că pot să respir fără tine.
Să respir...
Să respir...
Să respir...
Să respir...
Să respir...
Să respir...