Că sufletul mi-e ferecat,
dacă-aş putea să-arăt…
Şi ce-am suferit tăcând,
dacă-aş putea să spun…
Toată lume-ar vedea
cât sunt în deznădejde,
cât mai am din bucurie,
cu câte lacrimi eu cânt...
Doamne, iartă-mă!
Că-o fi crimă sau păcat,
dar eu sunt aşa
şi, fugind în căntec,
fug de mine.
Cântând fac strigare
şi nimic nu mă doare.
Dacă o fi un păcat
iubirea de fado,
Doamne, iartă-mă!
Câtă vreme cânt, nu cred
că în viaţă mi-ar fi rău,
nici că asta m-ar deţine,
nici că răul l-aş afla.
Vreau să cunosc adevărul,
să visez – un vis imens –
că totul e fericire
şi tristeţea n-are loc.