E dimineaţă,
muntele a răsărit înaintea soarelui,
poate fi prima zi a anului
după cum la fel de bine
poate să fie ultima zi a sa,
culorile sunt stinse atât de devreme,
aerul şi lumina sunt
mai puternice ca niciodată,
ele desenează împreună conturul
caselor, aburilor şi munţilor,
alb şi negru, ger şi lumină
amestecate într-un peisaj
în care nu mai încape nimic,
liniştea e singura
care se strecoară nestingherit
şi, pe nevăzute, apasă în jur,
impresia că timpul stă pe loc
e atât de puternică şi reală,
încât simţi asta
în aer şi depărtare,
zăpada de altă dată e rece
şi parcă trece prin tine,
văile dorm în pace
alungite pe orizonturi nesfârşite,
e un bun prilej să eliberezi ceaţa
strânsă de atâta vreme în tine
să acopere văile neîmpăcate
când cu singurătatea şi cu viscolul,
când cu liniştea şi cu cerul,
e prima zi a anului din noi,
e ziua care nu respectă niciun calendar,
nici pe-al trupului, nici pe-al vremurilor,
n-apare trecută nicăieri,
e prima zi a anului din noi.