Poema 13 [Romanian translation]

Am marcat cu cruci de foc

atlasul alb al corpului tău.

Gura mea era un păianjen care traversa ascunzându-se.

În tine, după tine, înfricoșat, însetat.

Poveștile ce-ți le spueam pe țărmul amurgului,

păpușă tristă și dulce, le spueam așa, să nu fii tristă.

O lebădă, un copac, ceva vesel și îndepărtat.

Toamna, timpul strugurilor, timpul fructelor coapte.

Eu care trăiam într-un port de unde te iubeam.

Singurătatea traversată de vis și tăcere.

Îngrădit între mare și tristețe.

Tăcut, delirant, între doi gondolieri nemișcați.

Între buze și voce, ceva moare.

Ceva cu aripi de pasăre, ceva de îngrijorare și de uitare.

Așa cum plasele nu rețin apa, numai peștele.

Păpușa mea, abia mai rămân picături tremurând.

Cu toate acestea, cineva cântă printre aceste cuvinte efemere.

Cineva cântă, ceva se ridică la gura mea avidă.

O să te pot sărbători cu toate cuvintele de bucurie care

Cântă, ard, fug, ca o clopotniţă în mâinile unui nebun.

Trista mea tandrețe, ce faci așa dintr-odata?

Acum când am ajuns la cel mai îndrăzneț și cel mai rece vârf

inima mea se închide ca o floare de noapte.