Când în bemol, când în diez,
Când înainte, când n-apoi
Putere n-am să regizez,
Toată distanţa dintre noi.
Ea se creează natural,
Din umbra mea, din umbra ta,
Ca să mă simt un ultim cal,
Ce n-are dreptul la o şa.
Stă depărtarea la refren
Şi se repetă delirant,
De parcă între noi e-un tren
Ce-mpinge gările-n neant.
Alergi spre mine şi alerg,
Pe drumul, zi de zi, mai lung,
Şi ,dacă n-am fugi în cerc,
N-ar fi s-ajungi, n-ar fi s-ajung.
Aceeaşi muchie de cuţit,
Aceleaşi pante de noroi,
Mă tem că ne-am obişnuit
Cu depărtarea dintre noi.
Psihologie de amanţi,
Nărav de camarazi de front,
Mereu mai reci şi mai distanţi,
Ca orizont de orizont.
Ne e din ce în ce mai greu,
Nu ne putem preface, nu,
Un capăt trist al lumii, eu,
Un capăt trist al lumii, tu.
Distanţi la suflet şi la trup,
Tu mă infirmi, eu te infirm,
Suntem silabe ce se rup,
Dintr-un cuvânt lăsat infirm.
Mă-ndemni, aşa cum te îndemn,
Să ne unim pe-acelaşi ring,
Suntem magneţi de-acelaşi semn,
Ce se doresc şi se resping. 1
1. Această strofă este refrenul în versiunea lui Florin-Paul Camen.