De-o fi cumva să fim vreodată
Loviţi de sus de-o soartă strâmbă
Mai bine muţi o viaţă toată
Decât lipsiţi de-a noastră limbă.
De-o alta nu-mi şoptiţi întruna
Nu mi-o strigaţi pe sub fereastră
Părerea mea nu se mai schimbă
Eu nu mă las de limba noastră.
Cât timp în lumea zgomotoasă
Va fi suflare omenească,
De-a pururi sfântă şi frumoasă
A noastră limbă să trăiască.
Sortită-n veci de-a nu apune
Cu-a sa rostire-nalt măiastră,
Mereu sub soare să răsune
Ca o cântare limba noastră.
Deci vrerea mea sub zarea-albastră
S-o ştie lifta cea păgână –
Eu nu mă las de limba noastră,
De limba noastră cea română.