Crengile pomilor sunt goale,
Miros de frunze arse e în aer
Apusul de noiembrie îmi străbate încă inima.
La ora cinci străzile sunt întunecate.
Peste pustiul chioșc din parc,
Apusul de noiembrie se lasă ușor din nou.
Atâta nemișcare, că poți auzi un glas,
Dacă te cheamă,
Atâta tăcere, că poți auzi o lacrimă,
Dacă ea cade.
Și râsul lunii aprilie îmi străbate încă o dată
Pavilionul întunecat al inimii mele,
Și apoi mi-e dor de tine cel mai mult,
Mi-e dor, cu durerea lucrurilor de mult pierdute,
Al orelor de vară și al leagănelor din grădină,
Când viața era frumoasă
Și iubirea era tânără și veselă.
Apus de noiembrie, chiar trebuie să rămâi?