Noaptea potolit și vânăt arde focul în cămin;
Dintr-un colț pe o sofă roșă eu in fața lui privesc;
Pân' ce mintea îmi adoarme, pân' ce genele-mi clipesc;
Luminarea-i stinsă-n casă... somnu-i cald, molatic, lin.
Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă,
Albă ca zăpada iernii, dulce ca o zi de vară;
Pe genunchi imi șezi, iubito, brațele-ți îmi inconjoară
Gâtul... iar tu cu iubire privești fața mea pălindă.
Cu-ale tale brațe albe, moi, rotunde, parfumate,
Tu grumazul mi-l înlănțui, pe-al meu piept capul ți-l culci;
Ș-apoi ca din vis trezită cu mânuțe albe, dulci,
De pe fruntea mea cea tristă tu dai vițele-ntr-o parte.
Netezești încet și leneș fruntea mea cea liniștită
Și, gândind că dorm, șireat-o, apeși gura ta de foc
Pe-ai mei ochi inchiși ca somnul și pe frunte-mi în mijloc
Și surâzi, cum râde visul într-o inimă-ndrăgită.
O! desmeardă, pân' ce fruntea-mi este netedă și lină,
O! desmeardă, pân-ești jună ca lumina cea din soare,
Pân-ești clară ca o rouă, pân-ești dulce ca o floare,
Pân' nu-i fața mea zbârcită, pân' nu-i inima bătrână.