În grădina fără flori a unui arhitect
Pășesc cu grijă printre spini ce mă străpung în piept
Îmi lasă urmă și miros numai de flori murdare
Ce-au crescut în ură, dușmănie și frustrare
E un lucru omenesc că și profeții greșesc
Mi-au prezis fericire când eu n-am timp să iubesc
O oază de liniște o caut prin închisori
C-atunci când plec, să plec curat în mână cu două flori
În pustiu rătăcesc și aud cum urlă la lună
Haitele de lupi se năpustesc la stână
Ochi de demoni ce lucesc noaptea-n plină stradă
Bagă prafuri și pastile animalele de pradă
Tatăl nostru, unde ești?
Zi-mi ce-i de făcut!
Printre gratii un imperiu se uită pierdut,
Iar derbedei cu artilerie din fabrica de speranțe
Sunt blindați și se ridică din rafalele de gloanțe
Mă lupt cu ego ce mă-ndeamna crucea să n-o car
Să gust fructu' pasiunii dintr-un amor amar
Pe când giuvaiere, briliante zac în Marea Moartă
Timpul meu e frate cu "a fost odată",
Dar ies din întuneric, c-am ales lumina
Las în urmă rugina, cum a făcut Cristina.