Mihai Eminescu - S-a dus amorul...

S-a dus amorul, un amic

Supus amândurora,

Deci cânturilor mele zic

Adio tuturora.

Uitarea le închide-n scrin

Cu mâna ei cea rece,

Și nici pe buze nu-mi mai vin,

Și nici prin gând mi-or trece.

Atâta murmur de izvor,

Atât senin de stele,

Și un atât de trist amor

Am îngropat în ele!

Din ce noian îndepărtat

Au răsărit în mine!

Cu câte lacrimi le-am udat,

Iubito, pentru tine!

Cum străbăteau atât de greu

Din jalea mea adâncă,

Și cât de mult îmi pare rău

Că nu mai sufăr încă!

Că nu mai vrei să te arați

Lumină de-ndeparte,

Cu ochii tăi întunecați

Renăscători de moarte!

Și cu acel smerit surâs,

Cu acea blândă față,

Să faci din viața mea un vis,

Din visul meu o viață.

Să mi se pară cum că crești

De cum răsare luna,

În umbra dulcilor povești

Din nopți o mie una.

Era un vis misterios

Și blând din cale-afară,

Și prea era de tot frumos

De-au trebuit să piară.

Prea mult un înger mi-ai părut

Și prea puțin femeie,

Ca fericirea ce-am avut

Să fi putut să steie.

Prea ne pierdusem tu și eu

În al ei farmec poate,

Prea am uitat pe Dumnezeu

Precum uitarăm toate.

Și poate că nici este loc

Pe-o lume de mizerii

Pentr-un atât de sfânt noroc

Străbătător durerii!

(Familia, XIX, 17, 24 aprilie/6 mai 1883)