A fost odată ca niciodată când te îmbrăcai atât de bine
În vremurile tale de glorie le aruncai un ban vagabonzilor, nu-i aşa ?
Lumea striga după tine spunând : « Ai grijă păpuşă, o să decazi !»
Credeai că toţi îşi bat joc de tine
Obişnuiai să râzi
De toţi care-şi pierdeau vremea.
Acum nu mai vorbeşti atât de tare,
Acum nu mai pari atât de mândră,
Acum că trebuie să-ţi cauţi de mâncare în gunoi.
Cum te simţi
Cum te simţi
Să fii pe cont propriu,
Să nu ai un cămin
Ca o străină
Ca o haimana ?
Ai fost la cele mai bune şcoli, domnişoara singuratică
Dar ştii că acolo n-ai învăţat nimic
Şi niciodată nimeni nu te-a învăţat cum să trăieşti pe străzi
Şi acum îţi dai seama că va trebui să te obişnuieşti
Spuneai că n-o să faci niciodată compromisuri
Cu vagabondul misterios, dar acum înţelegi
Că nu vinde niciun alibi
Când tu te uiţi în vidul din ochii lui
Şi-l întrebi : « Vrei să facem un târg ? »
Cum te simţi
Cum te simţi
Să fii pe cont propriu,
Să nu ai un cămin
Ca o străină
Ca o haimana ?
Nu te-ai întors niciodată să vezi cum se-ncruntau jonglerii şi clovnii
Când toţi veneau şi făceau giumbuşlucuri pentru tine,
N-ai înţeles niciodată că asta nu era bine,
Nu trebuie să-i laşi pe alţii s-o încaseze pentru tine,
Obişnuiai să mergi călare pe calul tău de crom cu diplomatul tău
Care purta pe umăr o pisică siameză.
Nu e greu atunci când afli că
De fapt nu era acolo
După ce ţi-a luat tot ce era de furat.
Cum te simţi
Cum te simţi
Să fii pe cont propriu,
Să nu ai un cămin
Ca o străină
Ca o haimana ?
Prinţesa din turn şi toţi oamenii de treabă
Beau, crezând că le-a mers treaba
Oferindu-şi tot felul de cadouri scumpe şi de lucruri
Dar iubito ai face bine să-ţi scoţi inelul cu diamant, ai face bine să-l amanetezi
Te amuzai atât de tare
De Napoleon în zdrenţe şi de limbajul pe care-l folosea,
Du-te la el acum, te cheamă, n-ai nimic de pierdut,
Acum eşti invizibilă, nu mai ai nimic de-ascuns.