Les poètes de sept ans [Romanian translation]

Domnului P. Demeny

Şi Mama, -nchizând cartea lui cu mândrie,

Pleca mulţumită şi fără să ştie

Că-n ochii albaştri, sub fruntea înaltă,

I-ascunde copilul oroarea lui toată.

Asuda toată ziua de-ascultare, supus;

Era foarte deştept, însă ticuri a pus

Pe faţa-i o acră ipocrizie.

Pe ganguri umbrite mustind igrasie,

Trecea scoţând limba iar pumnii-i ţinea

Pe şolduri; sub pleoape steluţe zărea.

O uşă-i deschisă spre seară; la lampă,

Îl vedeai bombănind tocmai sus, pe o rampă,

Sub un petic de raze călduţe de soare;

Iar vara, învins, cu-ncăpăţânare,

Se-nchidea în latrine de răcoare furat:

Medita liniştit, de miros îmbătat.

Când, fără miresmele zilei, grădina

Primea de la luna cea albă lumina,

Aşezat lângă ziduri, în marnă-ngropat,

Spre-a avea viziuni, strângând ochii-ncordat,

Asculta viermuind spalierii râioşi;

Ca prieteni, avea doar copii flenduroşi,

Ofiliţi, cu ochi stinşi şi cu trupul schilod,

Ascunzând mâini gălbui şi murdare de glod

Sub straie duhninde ce curgeau de pe toţi,

Conversând cu dulceaţă de tânci idioţi!

Iar când surprinzându-l robul milei murdare,

Mama sa se-ngrozea, se schimbau în mirare

Duioşiile-adânci ce le-avea înainte.

Ea avea privire albastră, ce minte!

La doar şapte ani, el scrisese romane

Despre viaţa-n deşerturi, ţărmuri, savane,

Păduri, sori aprinşi, libertate vrăjită!

Se-ajuta de jurnale, unde, dulce ispită,

Îi râdeau spaniole, râdeau italiene.

Când venea, nebunatică-n rochii-indiene,

- Opt ani fetiţa de muncitori număra -

Şi bruta cea mică în spate-i urca

Într-un colţ, scuturându-şi cozile dese,

Atunci el, prins sub ea, o muşca rău de fese,

Fiindcă fata n-avea chiloţi niciodată;

Şi cu pielea călcâielor vânătă toată,

El lua miresmele ei când pleca.

Se temea de duminica iernii, cea grea,

Când citea, pomădat, din Scriptură-n salon,

La o masă rotundă din lemn de mahon.

Vise noaptea-l munceau, când mergea la culcare.

Nu pe Domnu-l iubea; ci pe oamenii care

Se-ntorceau înnegriţi în foburg pe-nserate,

Unde crainici, cu trei lovituri repetate

De tambur, la decrete, stârneau râs în jur.

El visa pajişti scumpe cu freamătul pur,

Cu parfum, flori de aur şi mări sclipitoare

Ce unduie calme, sub raze de soare!

Dar cum savura, mai ales, dintre toate,

În cameră-n umbră de storuri lăsate,

În aerul umed şi acru, zăcând,

Să citească romane-ndelung meditând

La galbene ceruri, păduri înecate,

Flori de carne în codri stelari presărate,

Derută şi milă, prăbuşiri, ameţeli!

- Şi în timp ce creşteau în oraş forfoteli,

Stând singur acolo-n cearşafuri visând,

Presimţea cu putere o velă în vânt!