Pe negri cai fără zăbale,
Fără șei și fără scărițe,
Prin regatul morților
Merg doi albi menestreli.
Ei vin într-un galop infernal,
Scârțâindu-și viorile
Cu arcușuri de fier,
Având strune din păr de cal.
În larma durelor copite,
În hohotul viorilor,
Morții încep să iasă din morminte,
Dansând și făcând tumbe.
Și bucuroșii decedați
Îi urmează pe menestreli în salturi alerte,
Cu o flacără roșie în ochii,
Ieșind din craniile lor albe.
Și menestrelii cei albi,
Pe-ai lor cai negri fără zăbale,
Se opresc și iată ce spun morților
Cei doi menestreli:
Primul zise, cu o voce
Sunând ca un țambal:
”Vreți să trăiți a doua oară?
Veniți, Viața e numele meu!”
Și toți, chiar și cel mai milog,
Care n-a avut nicio bucurie,
Toți, într-un elan înflăcărat,
Morții au răspuns: ”Da!”
Atunci celălalt, cu o voce
Ce a suspinat ca un corn,
Le zise: ”Pentru a trăi a doua oară,
Trebuie să iubiți din nou!
Deci iubiți! Luați-vă în brațe!
Veniți, Iubirea e numele meu!”
Dar toți morții, chiar și cel mai nebun,
Au răspuns: ”Nu!”
Și degetele lor descărnate,
Au arătat inimile lor sfâșiate.
Cu țipete de damnați,
S-au retras în mormintele lor.
Și albii menestreli,
Pe-ai lor negri cai fără zăbale,
Fără șei și fără scărițe,
I-au lăsat pe morți să doarmă.