Lacrimile [Spanish translation]

Când izgonit din cuibul veşniciei

întâiul om

trecea uimit şi-ngândurat

prin codri ori pe câmpuri,

îl chinuiau mustrându-l

lumina, zarea, norii - şi din orice floare

îl săgeta c-o amintire paradisul -

şi omul cel dintâi, pribeagul,

nu ştia să plângă.

Odată, istovit de-albastrul prea senin

al primăverii,

cu suflet de copil, întâiul om

căzu cu faţa-n pulberea pământului:

„Stăpân, ia-mi vederea,

ori dacă-ţi stă-n putinţă

împăienjeneşte-mi ochii

cu-n giulgiu,

să nu mai văd

nici flori, nici cer,

nici zâmbetele Evei şi nici norii,

căci vezi - lumina lor mă doare.”

Şi-atuncia Milostivul într-o clipă de-ndurare

îi dete lacrimile.