Când izgonit din cuibul veşniciei
întâiul om
trecea uimit şi-ngândurat
prin codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii - şi din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul -
şi omul cel dintâi, pribeagul,
nu ştia să plângă.
Odată, istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil, întâiul om
căzu cu faţa-n pulberea pământului:
„Stăpân, ia-mi vederea,
ori dacă-ţi stă-n putinţă
împăienjeneşte-mi ochii
cu-n giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer,
nici zâmbetele Evei şi nici norii,
căci vezi - lumina lor mă doare.”
Şi-atuncia Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete lacrimile.