Pielea ta nu e impermeabilă,
Se scufundă în dorință.
De la prea lungi absențe
Și din invidie suspini.
Dacă îmi slăbesc puterile,
Doborâtă de oboseală fiind,
Întinde-mi corpul aici,
La înălțimea vârfului Ventoux.
Și acoperă-mă cu lavandă,
Iar cu sare, dacă plângi,
Înainte de nămeții lui decembrie,
Înainte ca florile să se ofilească.
Eu vreau să mor acum
Și să renasc la primăvară.
Eu vreau să mor acum
Și să renasc la primăvară.
Pielea ta veșnic albă
Se înnegrește la soare.
Fructele de pe această ramură
Se coc la soare.
Iar mie îmi slăbesc puterile.
Întinde-mi corpul aici,
La înălțimea vârfului Ventoux.
Și acoperă-mă cu lavandă,
Iar cu sare, dacă plângi,
Înainte de nămeții lui decembrie,
Înainte ca florile să se ofilească.
Eu vreau să mor acum
Și să renasc la primăvară.
Eu vreau să mor acum
Și să renasc la primăvară.
Pielea mea nu e atât de tânără,
Cunoaște despărțirile
Și sub un cer de toamnă,
Închid ochii în sfârșit.
Și mie îmi slăbesc puterile
Sau sunt doborâtă de oboseală.
Lasă-mă atunci aici
La înălțimea vârfului Ventoux.
Și acoperă-mă cu lavandă,
Iar cu sare, dacă plângi,
Înainte de nămeții lui decembrie,
Înainte ca florile să se ofilească.
Dar dacă mor acum,
Nu aș mai știi cum e la 20 de ani.
Florile nu mor cu adevărat,
Ele renasc la primăvară.