Ochii ei reflectă obiceiul pe care-l are
De a se face uitată,
Și cenușiul singurătății
E parte a mobilei sale.
Părul ei ondulează tristețea
Chipului ei ce se stinge
Cu fiecare primăvară grăbită,
În jurul trupului ei rău înjghebat.
Dar seara, în patul ei, visează
Un basm care-i spune
Că oglinda ei a mințit-o,
Că e mai degrabă drăguță decât urâtă,
Că într-o zi prințul ce-i e menit, va veni,
Spunându-i tandru:
”Tu nu ești urâtă,
Privește-mă.
Tu nu ești urâtă,
Privește-te!”
Manechinele din vitrine,
Ale căror frumusețe e-n fișa postului,
Se amuză de-a ei albastră tristețe
Ce o înveșmântă din cap până-n picioare.
Ea nu știe decât zilele lucrătoare,
Ce colorează adevărul
Duminicilor sale, pe care le trage
În spatele inimii ei pustii.
Dar seara, în patul ei, visează
Un basm care-i spune
Că oglinda ei a mințit-o,
Că e mai degrabă drăguță decât urâtă,
Că într-o zi prințul ce-i e menit va veni,
Spunându-i tandru:
”Tu nu ești urâtă,
Privește-mă.
Tu nu ești urâtă,
Privește-te!”
Confidentul ei de zi cu zi
Nu-i decât un carnețel, ale cărui spirale
Știe că ea a vorbit despre dragoste,
Pe ultima pagină dintr-un ziar:
”Tânără singură, nu prea drăguță,
Carantinată de tristețe,
Și-ar împărți viața, nopțile,
Cu un tovarăș de suferință.
Și în seara asta, în patul ei,
Ea trăiește un basm,
Când prințul ei i-a zis, luând-o în brațe:
”Tu nu ești urâtă,
Privește-mă,
Tu nu ești urâtă!
Privește-mă,
Tu nu ești urâtă,
Privește-te!”