Umbra tatălui meu de două ori cât a mea.
Eh mergea iar eu alergam
Deasupra potecii de ace de pin;
Muntele era verde.
După acel munte, granița,
După graniță, cine știe ce;
Peste acel munte, casa Hildăi.
Îmi aduc aminte că-mi era frică.
Când sunam la poartă,
Dar ea zâmbii și ne invită înăuntru;
Era îmbrăcată în alb.
Și ne-am așezat
Să ascultăm apusul;
Hilda în întuneric cânta la țiteră
Iar în noaptea, tatăl meu dormea,
Dar eu priveam luna.
De la geam o puteam atinge,
Nu era mai înaltă decât mine.
Iar cerul părea mai mare
Iar eu mă simțeam deja bărbat
Când zăpada a acoperit casa Hildăi
Vameșul avea o pușcă
Când a venit să ne trezească.
I-a spus tatălui meu să ridice mâinile
Și îi scotoci în buzunare.
Dar nu găsii chiar nimic,
Doar o poză, îmi amintesc.
Hilde, în întuneric cânta la țiteră
Vameșul ne strânse mâna
Și plecă dezamăgit
Iar atunci Hilde își deschise țitera
Și scoase afară diamantele
Iar împreună am băut niște vin
Dar eu numai jumătate de pahar.
Când se crăpă de zori am plecat de la Hilde.
Dupa graniță, cu multă durere,
N-am găsit flori diverse,
Dar pe stradă am întâlnit o capră
Care era curioasă să ne vadă
Tatăl meu se aprioprie
Iar capra se lăsă capturată
Așa c-o legarăm și-a venit cu noi.