Câte clape are pianul meu?
Dorm nemişcate, ca nişte gânduri.
Cele mai joase - viaţa, cele mai înalte - moartea,
Lumina - pe cele albe, noaptea - pe cele negre.
Câte degete au mâinile mele?
Zece, ca şi iubirile mele...
Frisoane albastre prea depărtate,
Ca oamenii care gonesc acolo, afară.
Refren:
Am uitat
Cum se zboară deasupra acoperişurilor...
Şi totuşi m-ai învăţat,
Iubire-ndepărtată, care poate mă aştepţi...
Am uitat
Cum se trăieşte şi cum se moare...
Şi totuşi m-ai învăţat,
Într-o seară de vară,
Înainte să pleci...
Câte stele are-n seara asta cerul meu?
Toate cele pe care le pot număra,
Toate cele pe care le văd şi le aud,
Toate cele pe care le pot îmbrăţişa.
Câte ferestre are oraşul meu?
Guri de negură, care muşcă soarele,
Degete de lemn, care ating cerul,
Îmbrăţişând ziua care moare.
(Refren)
Câte sertare are memoria mea?
Pline de rugină şi melancolie,
De poze-ngălbenite şi fărâme de istorie,
Pe care vântul toamnei a dus-o departe.
Câte fire de păr sunt pe capul meu,
Şi cât vânt îmi suflă-n faţă?
Dar, la capătul drumului, ceea ce rămâne
Este umbra contorsionată a unui zâmbet.
(Refren)