Trei pași în spatele ferestrei,
Cerul amuțește.
Rămân acolo să privesc.
Știu să cânt, să fac muzică, știu cum să reacționez la un ”adio”,
Dar în seara asta nu sunt în stare să fac nimic.
În seara asta, dacă Dumnezeu îmi îngăduie
Fac pace cu ochii tăi,
Într-un final.
Cu tine, am rescris alfabetul,
Semnificația fiecărui cuvânt extenuat.
Este absolut inutil să încerci să oprești valul, care
Ne îneacă și ne lasă fără suflare.
Și e o muzică ce vine
Și într-o clipă e primăvara,
Care se întoarce.
Și ca un pește care nu mai poate respira,
Ca o clădire întreagă ce stă să cadă,
Tu ești singura credință spre care m-am îndreptat vreodată,
Un zbor care a plecat,
A dispărut în abisul zării albastre.
Și eu acum aș face orice
Să-ți ating buzele,
Să te revăd…
Dacă e adevărat că timpul ne hăituiește,
Azi, sunt acest chip,
Această carne, aceste oase,
Ce încă simt palmele tale, care mă ridicau sus,
Acolo unde se trăiește doar cu o singură privire.
E târziu, lumânarea se stinge.
Întotdeauna e prea târziu
Pentru cei care nu se mai întorc.
Și ca un pește care nu mai poate respira,
Ca o clădire întreagă ce stă să cadă,
Tu ești singura credință spre care m-am îndreptat vreodată,
Un tren care a plecat,
A dispărut în mijlocul zării albastre.
Și eu acum aș face orice,
Să te țin în brațe,
Să te revăd.
Pentru că, dacă ți-e dor, ți-e dor până la moarte
Pentru că a iubi, înseamnă să-ți inspir respirația,
Să-ți sfâșii pielea și să vreau să o schimb cu a mea.
Este momentul fatal în care am cedat…
Pentru că tu vii cu iubirea asta în mâini,
Și ca întotdeauna în ochii tăi
E casa mea.
Dacă mă întrebi ce-am făcut eu în viața asta,
Îți răspund, ”Am iubit,
Am iubit totul…”