Fado se născu-ntr-o zi
când vântul rău bătea
și cerul prelungea marea
în coasta unei bărci cu pânze,
în pieptul unui marinar
care, fiind trist, cânta,
care, fiind trist, cânta.
Oh, că așa frumusețe,
dealul meu, glia, valea mea
de frunze, flori, fructe de aur,
se văd pe pământul Spaniei,
nisipurile Portugaliei,
privind strigătul unui orb.
În gura unui marinar
al unei mici bărci cu pânze,
murind cu un cântec focos,
spus cu dorul dureros
cu buze arse de sărutări
care sărută aerul, nimic altceva,
care sărută aerul și nimic altceva.
Mamă, la revedere. La revedere, Maria.
Păstrează bine în suflet
că aici îti fac eu jurământ:
ori te iau la sacristie,
ori Dumnezeu ce l-am servit
să-mi facă mormânt în mare.
Acum sau într-o altă zi,
când vântul nici nu adia
și cerul prelungea marea,
la prova altei bărci cu pânze,
naviga alt marinar
care, fiind trist, cânta,
care, fiind trist, cânta.