Povestea noastră a-nceput cu vorbe de iubire.
O Doamne, ce mare iubire!
Și e adevărat că o lume de căldură tu mi-ai dat,
eu ți-am înapoiat-o.
Și ți-am mărturisit, fără pudoare, toată inima mea,
dintr-un cântec în altul.
Am vrut să te fac să visez la ce am mai bun în mine,
pe care am mers să ți-l ofer.
E viața mea, e viața mea.
Ce pot face, dacă ea m-a ales?
E viața mea, nu e un infern,
dar nici un eden.
Candoarea mea, vârsta mea fragedă te emoționau,
și simteam că zburăm.
Și când, pe cer, soarele s-a deplasat,
am simțit răceala ta.
Râsul și plânsul meu, noaptea și lumina,
se nasc mereu din tine.
Sunt vrăjit de tine, uneori mă flatezi,
sau uiți de mine.
E viața mea, e viața mea.
Ce pot face, dacă ea m-a ales?
E viața mea, nu e un infern,
dar nici un eden.
Am căutat lanțurile care mă leagă de tine
ca pe o binecuvântare.
Pe scenă, în fața ta, mi-am găsit țara,
meleagul, rațiunea de-a fi.
Dacă uneori sunt trist, dreptul meu de-a plânge
ți l-am sacrificat.
Dar exist în fața ta, câștig premiul cel mare:
să mă nasc în fiecare noapte.
E viața mea, e viața mea.
Ce pot face, dacă ea m-a ales?
E viața mea, nu e un infern,
dar nici un eden.
E viața mea, e viața mea.
Ce pot face, dacă ea m-a ales?
E viața mea, nu e un infern,
dar nici un eden.
E viața mea, e viața mea.
Ce pot face, dacă ea m-a ales?