Despărţire [French translation]

Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim

Ce-am sfărâmat aseară cu despărţirea noastră

Şi nici atunci nu-i sigur c-am mai putea să fim

Eu creanga ta de aur, tu frunza mea albastră.

O umbră o să stee mereu între noi doi

( Noi care-am fost pe vremuri lipiţi ca două palme

Pe pieptul unei moarte ) şi veşnic între noi

Vor creşte neguri numai în aparenţă calme.

Cuvântul de-altădată nu-l vom mai folosi,

Tăcerea fără seamăn de-atunci n-o vom mai tace.

Vom sta mereu ca zeii deasupra şi vom fi

Cu mâinile pe scuturi severi şi plini de pace.

Trişti, vom cunoaşte ceasul nu după dezmierdări

Ci întrebând în stânga şi-n dreapta trecătorii,

Mai morţi ca morţii, singuri şi fără remuşcări,

Ne vom ciocni în cosmos doar uneori ca norii.

Săruturile noastre cu flăcările lor

N-o să mai incendieze pădurile albastre

Iar sufletele noastre, zburând încetişor,

N-o să se mai înalţe căzând mereu spre astre.

Ca nişte ghimpi vom scoate treptat din amândoi

Aducerile-aminte şi vom privi la chipul

Iubirii care cade şovăitor în noi

Cum dintr-un ţărm de stâncă-ntr-un golf adânc nisipul.

Dar liniştea de-atuncea n-o vom mai regăsi,

Şi singuri vom petrece cele din urmă clipe

În timp ce pescăruşul iubirii va muri

Bătând încă o dată din largile-i aripe…