Hemoragie de poezie
În perspectiva cărămizie
A toamnei care abia mai poate
Să poarte-n braţe frunzele toate,
Şi să le plângă, şi să la culce –
Amară carne, dragoste dulce.
Sângele nostru, plinul de viaţă,
Sparge văzduhul şi se agaţă
De toţi cocorii închipuirii...
Unde e mirul, unde sunt mirii
Verii de aur şi de otravă,
Fiară bătrână, crudă otavă...
Trupul meu, iată, prinde să zboare;
Ce te mai leagă, ce te mai doare?
Spune-mi, iubito, şi lasă-ţi gândul
Să rătăcească zile de-a rândul
Prin labirintul fără ieşire,
Decât la starea de prăbuşire...
Desăvârşită şi dureroasă –
Urâte riduri, toamnă frumoasă.