Locuiesc într-un colț al vechiului Montmartre,
Tata vine beat acasă în fiecare seară,
Iar ca să ne hrănească pe toți patru
Mama lucrează la spălătorie.
Eu sunt bolnavă, visez la fereastră,
Privesc cum trec oamenii din alte părți;
Când ziua aproape-a dispărut
Apar lucruri care mă sperie puțin.
Pe strada mea sunt oameni care se plimbă,
Îi aud șușotind în noapte.
Când adorm legănată de-o melodie
Sunt trezită brusc de strigăte,
Fluierături, pași care se prelungesc, care vin și pleacă,
Apoi liniștea care-mi îngheață toată inima.
Pe strada mea sunt umbre care se plimbă,
Iar eu tremur, mi-e frig și mi-e frică.
Tata mi-a zis într-o zi: „Fetițo,
N-o să rămâi aici mereu.
Nu ești bună la nimic, e trăsătură de familie;
Va trebui să-ți câștigi pâinea.
Bărbații te găsesc destul de drăguță,
Va trebui doar să ieși seara.
Sunt multe femei care-și câștigă existența
Colindând trotuarele.”
Pe strada mea sunt femei care se plimbă,
Le aud fredonând în noapte.
Când adorm legănată de-o melodie
Sunt trezită brusc de strigăte,
Fluierături, pași care se prelungesc, care vin și pleacă,
Apoi liniștea care-mi îngheață toată inima.
Pe strada mea sunt femei care se plimbă,
Iar eu tremur, mi-e frig și mi-e frică.
De săptămâni și săptămâni,
Nu mai am casă, nu mai am bani,
Nu știu cum fac celelalte,
Dar eu n-am putut găsi clienți.
Cer de pomană oamenilor care trec,
O bucățică de pâine, un pic de căldură,
Nu prea am mult curaj,
Acum eu sunt cea care-i înspăimântă.
Pe strada mea, în fiecare seară mă plimb,
Mă aud suspinând în noapte,
Când vântul suflă către cer melodia sa
Ploaia îmi îngheață tot corpul.
Dar nu mai pot,
Aștept neîncetat
Ca bunul Dumnezeu să vină
Să mă cheme
Să mă-ncălzesc lângă el.
Pe strada mea sunt îngeri care mă iau,
Coșmarul meu s-a terminat pentru totdeauna.