Întrebi cum am ajuns în situația asta,
De ne urâm și ne tratăm cu atâta ranchiună.
De ce întrebi „de ce ”?
De ce?
Neîncrezători în fața abisului ce ne separă-n două.
Elimini toată indulgența, niciodată nu spui un „eu”.
De ce insiști? De ce?
De ce?
Renaști îmbătată de ceea ce se spune.
Mă mustrezi șocată și plângi că nu mai poți.
De ce îmi strigi „de ce"? De ce?
Și încep să mă întreb dacă răspunsul va merita.
Vinovat de a spune „destul!”
Pe măsură ce mă estenuezi cu ficare „de ce”.
Vinovat de a te iubi atât, încât am greșit,
Vinovat de a cere scuze, de a nu ști care mi-a fost greșeala,
Vinovat de a continua să încerc să-ți calmez vocea.
Daca întrebi iar
Îți voi răspunde cu adeărul meu.
Vinovat de a spune „destul!”
Pe măsură ce mă estenuezi cu ficare „de ce”.
Vinovat de a te iubi atât, încât am greșit,
Vinovat de a cere scuze, de a nu ști care mi-a fost greșeala,
Vinovat de a te iubi atât, încât mi-am uitat vocea...
Vinovat de a te iubi atât, încât mi-am uitat vocea...
Vinovat...
Vinovat...
Vinovat...