Corina Chiriac - Sub un petic de cer

Orice om într-o zi poate a lăcrimat

eu de când mă cunosc, am crezut şi-am sperat

când afară ploua m-aşezam lângă geam

şi priveam înspre nori până îi risipeam

şi din soarele nou îmi făceam partener

hoinărind amândoi sub un petic de cer

Fericită că văd, că ascult şi că sunt

şi aşa am învăţat să surâd şi să cânt...

Mai departe-am crescut ca un lujer de dor

ca o floare de cânt pe un mare răzor

laolaltă cu crini, mărăcini şi trifoi

îndoită de vânt şi bătută de ploi

ispitită de visul cu miez de păcat

îndemnată de umbre şi tot s-a-ntâmplat

că nici vântul, nici ploaia, nimic nu m-a frânt

şi aşa am învăţat să mă-nalţ şi să cânt...

Pentru că m-a iubit şi-ntr-o zi a plecat

pentru că l-am iubit, însă nu l-am uitat

n-am ştiut nici să plâng, nici să râd n-am putut

am cântat doar mai trist, apoi mi-a trecut

Poate mi s-a părut, poate a fost aşa

poate cântecul lui nici nu mă va chema

Dar ciudat, câteodată un simplu cuvânt

mi-l aduce-napoi şi atunci iar îl cânt...

Pentru c-am învăţat cum să sting un blestem

în şuvoiul ţâşnit dintr-un singur poem

şi-am ştiut cum să sparg şi zăgaz şi zăvod

să-mi pun aripi de vis şi cu ele să zbor

până-n soare să iau numai două săgeţi

şi din aura lor se aprind dimineţi

pentru mine şi pentru bătrânul pământ

înţelegeţi de ce vă iubesc şi vă cânt...