Copacul meu, odată plin de vise,
Acum se scutură de ele parcă e nebun,
Și ramurile-mi văd că vă jucați cu focul,
Îmi vreți și sufletul, mi-ați luat deja norocul,
Pământul meu se clatină, e greu,
Voi n-aveți remușcări, nici în Dumnezeu,
Și vântul rece bate, intenții clare,
Noi suntem fără arme și voi fără onoare.
Pentru cei care nu plâng atunci când cerul e încruntat,
Pentru cei care au plecat și cei care au uitat..
Copacul demn se-nalță în grădina mea,
Încărcat de roade și de noapte grea,
Au încercat dușmanii să-l culce la pământ și să-l știe-ngenunchiat.
Copacul demn se-nalță în grădina mea,
Amețit de soare, de lumina grea,
Acest copac e trup din trupul țării sfânt.
Și-o fi veșnic pe pământ.
Din tot ce n-am avut, voi vreți și-a doua partea,
Dar suferința niciodată nu se împarte,
Copii noștri nenăscuți n-au nicio vină,
Unde erau speranțe, se-nalță o ruină,
Și celor care au ales să plece,
În țări în care soarele nu-i rece,
Voi i-ați făcut să simtă că-s străini,
Când țara lor plutește, fără rădăcini.
Pentru cei care nu plâng atunci când cerul e încruntat,
Pentru cei care au plecat și cei care au uitat..
Copacul demn se-nalță în grădina mea,
Încărcat de roade și de noapte grea,
Au încercat dușmanii să-l culce la pământ și să-l știe-ngenunchiat.
Copacul demn se-nalță în grădina mea,
Amețit de soare, de lumina grea,
Acest copac e trup din trupul țării sfânt.
Și-o fi veșnic pe pământ.