Clar obscur
nu iubesc nimic aşa mai mult ca o crăpătură
ce crapă peretele
de rezistanţa sa...
Întunecat şi palid,
fragil şi pur ca un cristal,
transparent, ideal
când mă gândesc la el
Şi stau
nici prea aproape, nici prea departe
pasager clandestin
al unui vis incert
Ştiu că nu e chiar bine
nu aştept nimic
Doar îl voi ţine de mână
A încuiat din două ture
să nu sufăr, să nu plâng
fiindcă el spune că dragostea poate ucide
Clar obscur
nu iubesc nimic mai mult decât pe cel rănit
apărat de un perete
al aparenţelor sale...
Întunecat şi palid
tăios şi greu ca un metal,
îngerul meu, cum te doare
când mă gândesc la asta...
Şi stă
mereu la jumătatea drumului
respingerii, nevoii
sau ce i se-ntâmplă
Ştiu că nu-i e chiar bine
Nu aştept nimic
Doar am să-l ţin de mână...
El va deschide uşa sa într-o zi
să văd cerul, să respir
şi dragostea va intra fără a bătea, fără a bătea în uşă...