Pentru că nimeni nu a spus înaintea mea
că trenul e o frunză de lemn
și uitarea, o patimă,
pot să spun acum, iată,
că ușile toamnei miros a pisici
și că pământul e pur și simplu o piele a noastră
lepădată de mult, pe când eram mai generoși
și ne obseda facerea lumii;
pot să spun acum că mi-e indiferent
surâsul morilor de vânt,
aceste babe știrbe amatoare de ierburi,
și că păstrez perfect amintirea importanței mele.
Cu câteva cuvinte
și cu o bucată de raniță vârâtă în pâine,
colind prea bine hăul plângerii
și nu mă opresc decât când cineva
mă strigă pe un nume greșit,
ca să-i îndrept greșeala sau ca să-l pedepsesc.
Dar încă o dată: toate acestea
îmi sunt permise numai
pentru că nimeni nu a mai spus înaintea mea
că trenul e o patimă
și uitarea, o frunză de lemn.