Ochii ei fără de seamăn
M-au vrăjit pe loc...
Mi-a spus că are un frate geamăn
Și că de obicei n-are noroc.
I-am răspuns că nici eu n-am frate
Și că sînt un tip norocos;
A rîs puțin dîndu-și părul pe spate
Și mi-a răspuns că totu-i pe dos...
Și-atunci am rugat-o, pentru început,
Să rămînă fără cercei,
Să-mi dau seama dacă nu cumva
Stau de vorbă cu fratele ei...
Vocea mea, într-o secundă,
Plutea aproape lîngă tavan,
Și camera mea, de obicei scundă,
Era imensă și cît un ocean...
Și-atunci m-a-ntrebat dacă tot mai cred
Că stau de vorbă cu fratele ei,
Iar eu i-am răspuns că nu mă pronunț încă
Fiindcă nu s-a atins de cercei !
„Te rog, nu mă privi așa,
Te rog, ai răbdare cu mine
Și nu renunța,
Te rog foarte mult...”
(Fluierat)
M-a-ntrebat cine-i de vină
Pentru felul în care sînt,
Și dacă persoana care-i de vină
E din mintea mea sau de pe Pămînt.
Mi-a zîmbit, dar avea în privire
Un cuțit foarte ascuțit,
Și-atunci i-am răspuns, fiindc-așa-mi stă în fire,
Că totu-i pe dos, cum am stabilit...
Nu mă-ntreba unde poți s-o suni,
Nu mă-ntreba care-i numele ei,
O recunoşti dintr-un milion,
Ea poartă-n urechi cercei !