Versuri: Adrian Păunescu
Iarnă de metal, spune şi poetul,
Paşii dintre noi, stângul ca şi dreptul,
Cât noroi e pe străzi, cum să te fereşti?
Ce departe eşti şi cât îmi lipseşti!
Doar un telefon mai păstrează încă
Litere şi cărţi, renunţări şi muncă,
Numai strigăt sunt, peste care creşti,
Ce departe eşti şi cât îmi lipseşti!
Dacă n-ai să vii noaptea la iubit,
Poate ai uitat, poate s-a sfârşit.
Dacă n-am să vin noaptea la iubit,
Poate am plecat, poate am murit.
Care anotimp, ce aniversare?
Am îmbătrânit, iarna rău mă doare.
Între noi e noroi şi nici pic de vesti,
Ce departe eşti şi cât îmi lipseşti!
Nu mă mai întreb, nu mai vreau răspunsuri,
Pentru adevăr nu mai fac recursuri,
Toate câte-au fost azi devin poveşti,
Ce departe eşti şi cât îmi lipseşti!
Dacă n-ai să vii noaptea la iubit,
Poate ai uitat, poate s-a sfârşit.
Dacă n-am să vin noaptea la iubit,
Poate am plecat, poate am murit.
A rămas pe-un raft dragoste şi moarte,
Tot ce împărţeam nu se mai împarte.
Dacă eu renunţ, tu să nu greşeşti,
Ce departe eşti şi cât îmi lipseşti!
Te aştept în mai, zid fără fereastră,
Să bârfim străin chiar iubirea noastră,
Eu să te urăsc, tu să mă deteşti,
Ce departe eşti şi cât îmi lipseşti!
Dacă n-ai să vii noaptea la iubit,
Poate ai uitat, poate s-a sfârşit.
Dacă n-am să vin noaptea la iubit,
Poate am plecat, poate am murit.