Ca un tren ne pare viața,
ne trezim în el mergând,
Fără ca să ne dăm seama
unde ne-am urcat și când.
Fericirile sunt halte,
unde stăm câte-un minut;
Până când să ne dăm seama,
sună, pleacă, a trecut....
Iar durerile sunt stații
lungi, de nu se mai sfârșesc,
și în ciuda noastră parcă
tot mai multe se ivesc.
Ca un tren ne pare viața,
ne trezim în el mergând,
Fără ca să ne dăm seama
unde ne-am urcat și când.
Mulți copii voioși se urcă,
câți în drum n-am întâlnit!...
Iar câte-un bătrân coboară
trist, și frânt, și istovit.
Vine odată însă vremea
să ne coborâm și noi;
ce n-am da, atunci, o clipă
să ne-ntoarcem înapoi?
Ca un tren ne pare viața,
ne trezim în el mergând,
Fără ca să ne dăm seama
unde ne-am urcat și când.
Dar, pe când, privind în urmă,
plângem timpul ce-a trecut,
sună-n Gara Veșniciei;
am trăit și n-am
am trăit și n-am
am trăit și n-am știut!...