Ascunsă-n taina unei ierni,
Liniște, liniște, cum te-așterni !
Te dăruiești ca un sărut
Anului, anului ce-a trecut.
Și-n vârful bradului aprins
Pe ramuri fragede a nins
Ca primi fulgi ce-au tremurat
Pe paltonașul meu curat.
Și sus clipește aceeași stea
Până la care se-nălța
În vis copilăria mea.
Din pieptul bradului aprins,
Pe ramuri ninse, a mai nins,
Și prin cristalele de ger
Parcă sunt aripi peste cer,
Crescute ca să pot zbura
Să pot iubi, să pot cânta
În toată tinerețea mea.
Aud la ușa mea răzbind
Cântece, cântece de colind,
Și ce cuvinte să-mpreun,
Cetină, cetină, ca să-ți spun ?
Că tocmai jos spre rădăcini
Porți ramuri grele de lumini
Ca brațele ce stăpânesc
Tot ce-am putut să împlinesc,
Și gând, și dragoste, și vis,
Și ce-am cântat, și ce am scris,
Ce-am descuiat, și ce-am închis.
Și unde ramuri nu mai sunt
La două șchioape de pământ
Din trupul meu cel pământesc
Alți doi lăstari spre stele cresc,
Două pâraie-ntr-un șuvoi,
Și-i văd privind pe amândoi
La bradul veșnic ca și noi.
Vă chem, cum m-ați chemat demult,
Clopote, clopote, să v-ascult;
Din amintire vă adun,
Nopților, nopților de Ajun...