Te mai cuprind la rădăcină,
Te-mbrătişez pe sub pământ.
Nu-s vinovat, n-ai nicio vină
Că ramurile ni s-au frânt.
Urechea mea nu mai aude
Ce mai întrebi, ce mai suspini.
Fusesem neamuri şi-am fost rude,
Si am rămas doar doi străini.
Cum pomii sparg pe străzi asfaltul,
Să caute femeia pom,
Adâncul poate tot ce-naltul
Nu îngăduie nici unui om.
Te-îmbraţisez prin rădăcină,
Te regăsesc la infinit,
Dar vai, te simt aşa străină,
Ce pom uscat ai devenit !
Şi fiecare în alta parte
Înalţă ramuri, crengi de flori.
Şi-i între noi atăta moarte,
Că nici nu poţi real sa mori !
Mă mai saluţi cu câte-o frunză,
Te mai salut cu nişte spini,
Dar viaţa noastră e ascunsă
În disperate rădăcini.
Vor trece ere curioase
Si ne-or găsi cum am fost buni,
Cu nervi, si radăcini si oase,
În nişte mine de cărbuni.
Eu port armură si tu haină,
Şi crengile între noi s-au frânt,
Şi atât ne mai iubim in taină,
Pe patul nostru sub pământ.
Acum poţi fi a orişicărui,
Dar eu, când toamnei te înclini,
Nu un buchet de flori îţi dărui,
Ci un buchet de rădăcini.