Câtă durere în seara asta
este pe râul care gâfâie aşa,
nenorocit e cine visează şi speră,
toţi pe lume trebuie să suferim...
dar dacă vreun suflet îşi caută pacea,
el n-o poate găsi decât aici...
Barcagiul o ia contra curentului
şi când el cântă, ecoul răsună!
Dacă-i adevărat, râule, că tu dai pacea,
râule vrăjit, nu mă refuza...
Mai mult de-o lună a trecut
de când i-am spus într-o seară Ninetei:
- Această iubire e de-acum apusă.
Ea răspunse: - O văd şi eu...
Suspină, apoi îmi spuse: - Adio, iubitule,
eu însă nu te voi uita.
Am alergat după ea, dar... n-am ajuns-o,
încă o mai caut şi n-o întâlnesc...
Dacă-i adevărat, râule, că tu dai pacea,
eu m-am căit, lasă-mă s-o găsesc...
Chiar lângă barcă
văd o umbră sub apă: mai încoace
se răsuceşte şi e un vârtej,
apoi se scufundă şi apare mai încolo...
Grăbiţi-vă... e o femeie înecată...
Biata de ea, suferea, cine ştie?
Luna de acolo sus apare...
luminează faţa Ninetei fumoase...
Mi-a cerut pacea şi eu am refuzat-o...
Râule blând, tu i-ai dat-o...
Vreau să mă pierd oriunde pe râu,
aşa, cine te iubeşte moare cu tine...