Am să te iubesc până la începutul lumii
Şi mă tot întreb dacă va fi lumea ta sau a mea
Dacă o să arate ca o frescă universală
Sau, desenată din contururile sufletului, ca o pictură naivă,
Oricum ar fi, mi-o imaginez curată, fundamentată cu noi
Ca pe o insulă sălbatică a Cosmosului
Punând la rădăcinile ei iubire şi nemurire.
Am să te iubesc până la începutul lumii,
În acest tărâm înconjurat la nesfârşit de ape
Voiam să-ţi spun că nu există timp,
Purtăm secolele la încheieturile mâinilor
Ca pe nişte brăţări vechi la întâlniri
Întâlniri de despărţiri cu cerul şi pământul, cu potopul
N-avem greutate, n-avem solemnitate, avem graţia de la începuturi.
Am să te iubesc până la începutul lumii,
Plutim în derivă prin lichid semiotic născându-ne în mare
Cândva ai fost sirenă, cântând şi încântând răsărituri
Cu urmele năvodului Celui de Sus pe coapse
Aşa se explică de ce înainte de a fi cea mai iubită dintre pământeni
Ai fost cea mai iubită dintre ape, dintre mări
Cea mai iubită dintre depărtări.
Am să te iubesc până la începutul lumii
Şi dintre atâtea alge, flori, corole
Eu m-am gândit ca să-ţi aduc din daruri
Să ne ţină de urât şi să troznească cerul
Scânteielor, dansând domol, aprins şi tandru, focul
Când ca o flacără mică, pâlpâind în candela sufletelor noastre,
Când ca o flacără mare, arzând cât veacurile toate.
Am să te iubesc până la începutul lumii
Şi toate câte au fost fi-vor găsite în astă carte
Am zămislit cerul, pământul şi cuvântul din ţărâni şi diamante,
Au mai fost focul, marea şi nemărginirea, zmeul
Toate ţi-au străbătut bolţile inimii şi eul
Iar tu ai rămas deasupra tuturor vremurilor, lumilor, senină.
“Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!». Şi a fost lumină”.